Când m-am mutat în sat după căsătorie, am locuit sub același acoperiș cu părinții soțului meu.
Viața acolo părea simplă și fără grabă, dar după câțiva ani eu și soțul meu am decis să ne încercăm norocul în oraș. În ziua în care ne-am luat rămas bun, pentru a nu trebui să îmi fac griji cu privire la siguranța bijuteriilor mele în apartamentul închiriat, mi-am lăsat tot aurul la soacra mea. Timpul a trecut și după 6 ani circumstanțele ne-au forțat să ne întoarcem în sat. Mi-am găsit un loc de muncă acolo și, într-o zi, dorind să-mi port bijuteriile pentru sărbătoarea care urma, am rugat-o pe soacra mea să mi le returneze.
Răspunsul ei m-a uimit: „De fiecare dată când mergeam la o nuntă, îți dădeam bijuteriile drept cadou în loc de bani”, a spus ea calm, „Nu aveam bani, așa că nu am avut de ales. Am rămas în fața ei, uimit de onestitatea ei. „Dar cum ai putut să faci asta? Erau bijuteriile mele, comorile mele… Am crezut că nu te vei mai întoarce. Și bijuteriile au venit să mă salveze. Știi cum e aici – totul ține de familie. În acel moment am vrut să obiectez, să-mi apăr dreptul la intimitate, dar mi-am ținut gura.
A mă certa cu o femeie analfabetă, dar vicleană, nu promitea niciun beneficiu. Dar mai târziu mi-am văzut bijuteriile de aur pe fiicele soacrei mele și pe nepoții ei. Străluceau în soare așa cum străluciseră cândva pe mine. A fost dureros. Dar am încercat să nu mă gândesc la ceea ce pierdusem, pentru că încă mai aveam colierul pe care mi-l dăruise mama. Acea experiență a fost pentru mine o lecție crudă despre încredere și valorile familiei, pe care mi-o voi aminti cu siguranță pentru tot restul vieții.
